Nu este oare viața alcătuită doar din motivații și mișcarea cauzată de acestea nu este ea însăși viață?
Căci în lipsa mișcării ce viață ar mai fi? Ar fi doar o amorțeală, un tot înghețat ce așteaptă să se încălzească cu o scânteie ca să-și înceapă adevărata existență. Iar puterea acestei scântei, a acestui gând (cuvânt) este de netăgăduit. Oare nu Cuvântul a creat întreg Universul? Da, și nu numai cuvântul, ci cuvântul spre Lumină, spre Bine.
În același fel, viața noastră se modelează după ceea ce gândim și ne dorim să facem. Simțirea acelei idei/motivații interioare, conștientizarea ei și acționarea în direcția aceea ne face să trăim ─ și încă cum se cuvine, dacă se îndreaptă către un bun comun, către nobil. Căci întâi ne apare gândul, iar apoi ne mișcăm către acel ceva la care ne-am gândit. Și sunt tipuri diferite de gânduri, știu prea bine, iar unele par inofensive. Dar, să ne imaginăm ceva care pare imposibil: dacă ar exista doar un gând în mintea noastră, unul singur, acel gând, fie el mic și inofensiv, fie el rău sau bun (aici intră și aspectul că noi oamenii putem și avem, în general, mai mult gânduri rele) acel gând nu ne-ar face oare mai mult ca sigur să ne mișcăm din loc către îndeplinirea lui, fiindcă altceva nu avem? (Ori mai e și faptul că dintr-un gând se nasc altele, căci așa se întâmplă.) Sau putem să o luăm și invers: lipsa chiar și a celei mai mici scântei nu ne face să rămânem înghețați, să rămânem blocați în locul în care suntem? Dar noi avem scânteie încă de când ne naștem, deși e greu să ne dăm seama conștient unde a început totul, poate chiar imposibil. Deci, să nu subestimăm impactul pe care îl poate avea, al niciunui cuget. Căci atunci când omul se lasă purtat de ceva nobil, întreprinde ceva măreț, indiferent de ce obstacole întâlnește, atât timp cât își păstrează neclintită acea flamă inițială.
Gândul este ca un cuvânt și cuvântul ca un gând, însă manifestat, care a prins formă. De aceea, să avem grijă ce gândim și mai ales ce scoatem pe gură, pentru că manifestarea în acțiune a ceva rău îi poate ─ și de obicei chiar o face ─ vătăma pe oameni. Multe gânduri dăunătoare pot să apară aiurea, dar le putem stăpâni, dacă ne dorim acest lucru și dacă depunem efortul necesar. A le stăpâni cred că înseamnă a privi la ele de sus, dintr-un tron. Deși le ascultăm zarva, ce se distinge mai degrabă ca un vacarm pe fundal dacă nu le-am separa, noi avem ultimul cuvânt în final, noi dăm ordinul. Să fim ca un conducător înțelept, nu ca prostul de pe tron influențat de sfetnicul viclean posedat de o rea voință. Trebuie să fim conștienți și să ne asumăm responsabilitatea și suferința care vin odată cu conștiința. Dacă reușim să facem aceste lucruri, putem să începem să ne îmbunătățim cu adevărat, și să ne orientăm pe drumul pe care am apucat, către destinațiile schițate în minte.
Fiecare are câteva lucruri pe care își propune cu bună știință să le îndeplinească pe parcursul zilei și câteva lucruri pe care dorește să le evite. Acestea corespund unei idei și unui plan mai vast pe care-l poartă în minte. Dacă le îndeplinește și nu cade în cele nedorite, conștiința lui e în regulă cu el, iar el face un pas mai aproape de persoana care vrea în interiorul lui să devină, simțindu-se chiar împlinit într-o anumită măsură. Dacă, în schimb, lucrează contra a ceea ce a stabilit prin simțuirle pe care le poartă că e bun, conștiința îi dă semnale prin sentimente greoaie la stomac. Așa funcționează gps-ul nostru prin viață. Majoritatea ne dăm seama de acest lucu instinctiv, dar există o șansă ca, repetând de nenumărate ori ce e rău, abătându-ne atât de departe de la drumul nostru, să ne deconectăm cumva de la conștiința noastră, care are o voce mai blândă și în adâncime față de vocile demonilor care ne poartă și să nu o mai auzim, ori să fie prea târziu să ne mai putem întoarce înapoi pentru a ne îndrepta viața. Acest lucru reiese și din dialogul Domnului cu Mefisto, care este întruchiparea diavolului în capodopera lui Goethe, în „Faust”:
Dar, rușinat, să recunoști decent
Că omul bun, în sumbra lui pornire,
De drumul drept este conștient.
La care Mefisto replică viclean și sigur pe el:
Așa-i, dar nu la nesfârșire.
Nu-mi dă pariul nicio spaimă.
Acesta este dușmanul care vrea la tot pasul să ne influențeze să facem ce e greșit pentru noi până la umbrirea noastră completă. Și ne vânează permanent cu ochi fioroși din umbră, când ne merge bine și suntem într-un șir de victorii pe drumul cel bun, iar când suntem la pământ, învinși, nu ne slăbește o secundă, s-ar pune cu genunchiul pe gâtlejul nostru ca să ne termine odată pentru totdeauna. Dar nu poate să ne biruiască în final – aceasta este o dicuție pentru altă dată.
Propunerea mea, dacă mă pot pronunța astfel, e să ținem evidența semnalelor pe care ni le dă conștiința și să ne îndreptăm cât mai repede cu putință dacă ea ne cere acest lucru. Să urmărim micile victorii și să continuăm să ne îmbunătățim, să căutăm mai mult. Să analizăm greșeala făcută (săvârșită prin acțiune sau inacțiune) și să ne dăm seama de la ce gânduri a pornit totul. Să putem formula gândul acela sumbru și să-l scriem undeva ar fi ideal, fiindcă așa avem șanse mai mari să îi înțelegem prostia și răutatea și să îl combatem. Înseamnă că am identificat inamicul ascuns care lucra împotriva noastră.
Știu că aceste lucruri în profunzime sunt subiective, dar ele se și unesc pentru toți într-un sens. Bine și rău. Să fim conștienți de ce cugetăm mereu.
Vox Veri 